Inteligenţa eşuată – Teoria şi practica prostiei

Septembrie 21, 2009

Introducere

Filed under: Uncategorized — beausergent @ 10:44 am

În demersul de “studiere” a eşecului inteligenţei ne asumăm, aparent, două naivităţi. Prima este naivitatea de a crede că nefericirea e rea. Ce ne împiedică să considerăm că Hamlet nu era fericit, în tristeţea lui? Sau Cioran, când voia să-şi formeze o părere despre cineva studia reacţia lui la fraza “turnesol”: “Nu suport nefericirea de a fi fericit.” A doua naivitate este aceea că se poate ajunge la fericire după un manual, eludând, astfel misterul fiecărui destin în parte. Această naivitate am amendat-o prin istoria cu pasărea şi cu laţul. Şi poate, pe parcursul demonstraţiei, vor mai apărea şi alte … naivităţi, malentendu-uri, etc. inerente… Voi încerca să veghez ca acest demers să nu devină, în loc de o analiză a eşecului intelegenţei, o ilustrare a lui … 🙂

În acest studiu, inteligenţa este coborâtă “de pe tronul său platonic, unde se dedica problemelor raţiunii pure, broderiilor matematice, filigranului cartezian” şi este cufundată în viaţa de zi cu zi, “în labirinturile palpitante ale inimii, în impura raţiune practică.” Marele obiectiv al inteligenţei este ceea ce numim fericire şi, din acest motiv, toate eşecurile ei conduc la nefericire. “E tragic să descoperi că deseori circumstanţele, experienţele de viaţă ale unei persoane îi limitează acesteia resursele intelectuale, capacitatea de a ţine piept vieţii. Se ajunge atunci la un eşec obiectiv de care, desigur, victima nu este responsabilă. Un copil căruia i s-a inoculat ura va suferi de un dezechilibru permanent în viaţă. Este o inteligenţă vătămată.”

“De multe ori este dificil să distingem între o inteligenţă vătămată şi una eşuată, pentru că amândouă duc la aceleaşi rezultate dureroase.” Este vorba de fenomene complexe, greu de definit. Să luăm cazul lui Franz Kafka. “Se considera un neîmplinit şi nu din cauza lipsei succesului literar, ci a dificultăţii de a trăi. În unele rânduri vorbeşte despre eşec ca fiind “destinul său fatal”, în altele ca fiind “o acţiune intenţionată”. “Ceea ce doream eu era să trăiesc fără să fiu deranjat.” A fost victima unei patetice vulnerabilităţi care l-a făcut să scrie: “Pe bastonul lui Balzac poate fi citită această inscripţie “Dărâm toate obstacolele.” Pe al meu: “Toate obstacolele mă dărâmă.” ” De unde venea această fragilitate? Ar fi putut să o evite? Ar fi trebuit să o evite? O întrebare şi mai insidioasă: Am fi dorit să o evite?”

“Mărturisesc că nu-mi place eşecul. Cred că una dintre intoxicările culturale postromantice a fost preferinţa pentru o metafizică a prăbuşirii. Şi, pe cât posibil, aceasta să se întâmple în capul altora, ceea ce e culmea imposturii. Să-l citeşti pe Sade e minunat, nu şi să trăieşti ca el. Transformarea degradării, eşecului, groazei, cruzimii, absurdului în obiecte estetice este inevitabilă, dar e descumpănitoare. Desparte arta de viaţă. Ca urmare, afirmaţia lui George Steiner potrivit căreia “cultura nu face oamenii mai buni” este scandaloasă tocmai pentru că e adevărată. Păcat.”

“Ceea ce mă face să studiez o temă atât de complicată e optimismul meu de pedagog. Cred că inteligenţa poate triumfa şi ar fi de dorit să o facă. Să încercăm şi noi. Scopul acestei cărţi este să ajute la reducerea vulnerabilităţii omului.”

“O idee incomodă despre natura umană susţine că fericirea este oportunistă şi toantă şi că numai suferinţa este inteligenta_esuatacreatoare. Această idee a generat un întreg sistem conceptual care, începând cu romantismul, influenţează stilul nostru cultural: “Fii frumos şi trist”, aceasta este deviza. S-a propagat un soi de fascinaţie pentru boală şi pentru nebunie, care nu are legătură cu realitatea. Nu e nimic mai îngrozitor decât boala şi nimic mai monoton decât nebunia.

În discursul său Despre prostie, Robert Musil a semnalat deja aparenţa ei înşelătoare: “Dacă prostia nu ar avea nimic în comun cu ceea ce ar putea trece drept talent, progres, speranţă sau perfecţionare, nimeni nu ar vrea să fie prost.”

Inteligenţa eşuează atunci când este incapabilă să se adapteze realităţii, să înţeleagă ce se întâmplă sau ce ni se întâmplă, să rezolve probleme afective, sociale, sau politice; când greşeşte în mod sistematic, propunându-şi scopuri absurde sau încăpţânându-se să folosească mijloace ineficiente; când nu fructifică ocaziile; când hotărăşte să-şi amărască viaţa; când se prăbuşeşte din cauza cruzimii şi a violenţei.”

Septembrie 11, 2009

Hello world!

Filed under: Uncategorized — beausergent @ 10:40 am

Scopul acestui blog a fost expus aici. Mâine vom intra direct în subiect: vom dezbate posibile definiţii ale prostiei.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.